Mă numesc Manciulea Bogdan Cătălin (FOTO rândul de sus cu tricou albastru), sunt născut pe 12 iunie 1989, în Alba Iulia, iar dacă ar fi să definesc într-o singură propoziție relația mea cu fotbalul, aș spune simplu: Nu eu am ales fotbalul, ci fotbalul m-a ales pe mine!Povestea mea în acest sport a început încă din copilărie, când am cochetat pentru prima dată cu mingea, evoluând inițial pe terenuri reduse și în competiții de fotbal în sală. Treptat, pasiunea s-a transformat în dorința de a face pasul către fotbalul mare, unde am avut ocazia să evoluez inclusiv la nivelul Ligii a III-a din România.
Ulterior, viața m-a purtat în Franța, iar fotbalul a început să ocupe un loc tot mai puțin important în planurile mele. Nu mă mai gândeam atât de mult la cariera sportivă, însă, uneori, cele mai frumoase povești încep exact atunci când te aștepți mai puțin.
Îmi amintesc și acum o discuție cu un coleg din Franța, care mi-a povestit că face parte dintr-o echipă de fotbal și m-a întrebat dacă nu mi-ar plăcea să joc alături de ei. Era o echipă din ultima ligă franceză, iar răspunsul meu a fost unul cât se poate de simplu: de ce nu? Mă gândeam că voi face puțină mișcare, mă voi bucura din nou de fotbal și, poate, voi mai uita de stresul cotidian.
Numai că lucrurile aveau să ia o întorsătură neașteptată. Nu a trecut mult timp până când atât eu, cât și fratele meu am fost remarcați de un scouter, care ne-a propus să evoluăm câteva ligi mai sus. Am acceptat provocarea, iar de acolo a început o nouă etapă extraordinară în parcursul nostru sportiv.
Am ajuns treptat în zona fotbalului semi-profesionist, unde am avut onoarea și bucuria de a întâlni echipe importante ale fotbalului francez, printre care Red Star FC, Paris FC, US Créteil și multe altele. Unele dintre aceste formații activau la acea vreme în eșaloanele superioare ale fotbalului francez, iar întâlnirile cu ele au reprezentat experiențe de neuitat.
Unul dintre cele mai frumoase capitole rămâne, fără îndoială, Cupa Franței. Îmi amintesc cu emoție momentul în care am reușit să învingem marea favorită, Paris FC. A fost un meci extraordinar, în care am avut o prestație foarte bună, fiind desemnat MVP-ul întâlnirii. Am și astăzi trofeul primit atunci, o mănușă care îmi amintește permanent de acea seară specială. Mai mult decât atât, îmi amintesc perfect că am apărat un penalty la scorul de 0-1 în favoarea noastră. Sunt momente care nu se uită niciodată!
Am avut și privilegiul de a purta banderola de căpitan la ASPTT Châlons-en-Champagne, o responsabilitate pe care am tratat-o întotdeauna cu respect și mândrie. Tot acolo avea să înceapă și o nouă poveste: cea de antrenor de portari.
Din păcate, cariera mea de jucător a fost întreruptă de o accidentare extrem de gravă, un moment dificil, cu atât mai mult cu cât accidentarea a avut loc în timpul unui meci televizat. Spun „din păcate” și pentru că părinții mei urmăreau partida în acel moment și au fost nevoiți să vadă totul în direct. A fost o perioadă grea, însă nu am vrut să mă îndepărtez de ceea ce iubeam cel mai mult.
Am simțit că locul meu este încontinuare pe teren, aproape de echipă și de fotbal. Astfel, am urmat cursurile necesare pentru a putea profesa în domeniul care mă pasiona cel mai mult: pregătirea portarilor.
Nu a durat mult până când am primit o oportunitate din partea clubului Étoile Sportive Frettois, unde mi s-a oferit șansa de a antrena portarii ambelor echipe, dar și de a prelua o grupă de copii și juniori. A fost începutul unei noi provocări, care mi-a demonstrat că, uneori, finalul unui capitol poate reprezenta începutul unei povești și mai frumoase.
Fotbalul – o moștenire de familie
Mă întreabă uneori oamenii de ce am ales fotbalul. Răspunsul meu este mereu același: sincer, nu l-am ales eu, fotbalul m-a ales pe mine!
Vin dintr-o familie în care fotbalul a fost mereu prezent. Tatăl meu, Manciulea Nicolae, și regretatul meu unchi, Manciulea Petru, au practicat acest sport, iar pasiunea lor nu avea cum să nu se transmită mai departe. Fotbalul a devenit parte din identitatea familiei noastre, fiind o legătură care ne-a unit și continuă să ne unească.
Un rol aparte în toată această poveste îl are fratele meu, George, căruia vreau să îi mulțumesc din suflet. Mi-a fost alături necondiționat, m-a susținut în toate momentele, atât în cele frumoase, cât și în cele dificile, și continuă să o facă. Îi mulțumesc pentru tot și vreau să știe că îl iubesc enorm!
Întoarcerea acasă și o nouă provocare
După ce m-am întors în România, am crezut că voi pune punct carierei fotbalistice și că, în sfârșit, mă voi liniști. Mi-am spus că nu voi mai juca fotbal și că a venit momentul să mă ocup de alte lucruri. Dar, după cum se pare, fotbalul avea alte planuri cu mine!
Pas cu pas, am continuat să evoluez, să învăț și să mă dezvolt ca antrenor de portari. Astăzi pot spune cu mândrie că sunt un antrenor împlinit, bucuros de progresul sportivilor cu care lucrez și de rezultatele pe care le obținem împreună.
În prezent, activez la StarPro Optimum Alba Iulia, un club unde am găsit oameni frumoși, colegi dedicați și un mediu în care pot să îmi pun în practică experiența și cunoștințele acumulate de-a lungul anilor.
Emoțiile primului turneu „puternic” și bucuria performanței
Dacă ar fi să vorbesc despre una dintre cele mai recente experiențe care m-au marcat, aceasta ar fi participarea la ultimul turneu câștigat alături de copiii clubului.
Vă spun sincer că am avut emoții extraordinare! A fost primul meu turneu alături de grupele noastre de 2014 și 2015, iar pentru mine a însemnat foarte mult să fiu prezent lângă acești copii, să îi susțin și să văd rezultatele muncii depuse.
Vreau să îl felicit în mod special pe colegul meu, Dan Bara, cel care a pregătit acești copii minunați și alături de care am avut bucuria de a culege roadele unei munci bine făcute.
A fost un turneu puternic, cu adversari de calibru, printre care s-au numărat Academia Hagi, Cherno More Varna (Bulgaria), Inter Ruse (Bulgaria), Academia Ciprian Marica, Academia Herea, Phoenix Târgoviște, Luceafărul și multe alte echipe valoroase.
Am reușit să urcăm pe podium cu ambele grupe (locul 1 la grupa de 2015 și locul 3 la 2014), iar ambele au obținut victorii la loviturile de departajare. Pentru mine, ca antrenor de portari, satisfacția a fost cu atât mai mare cu cât portarii noștri au avut evoluții extraordinare pe întreaga durată a turneului, iar la penalty-uri au demonstrat încă o dată că munca, disciplina și pregătirea își spun cuvântul.
Am trăit momente de o intensitate greu de descris. Nu vă ascund faptul că mi-au dat lacrimile atunci când i-am văzut cât de fericiți erau, cât de mult se bucurau și cât suflet au pus în fiecare moment. Iar când mi-am văzut portarii având un rol atât de important în parcursul echipelor, emoția a fost și mai mare.
Pentru mine, acestea sunt adevăratele satisfacții ale meseriei de antrenor: să vezi cum copiii cresc, cum capătă încredere, cum își depășesc limitele și cum încep să creadă în propriile forțe. Trofeele sunt importante, dar zâmbetele lor, bucuria și progresu lpe care îl obțin valorează enorm.
Planuri de viitor: muncă, credință și aceeași pasiune
Când vine vorba despre viitor, primul meu gând este sănătatea. Îmi doresc să fiu sănătos, să am putere de muncă și să primesc de la Dumnezeu înțelepciunea și puterea de a continua pe acest drum.
Cred cu tărie că fără Dumnezeu nu aș fi reușit multe dintre lucrurile pe care le-am realizat până acum. Sunt recunoscător pentru tot ceea ce am trăit, pentru oamenii pe care i-am întâlnit, pentru oportunitățile primite și chiar pentru momentele dificile, care m-au făcut mai puternic.
Nu ascund faptul că am primit și alte propuneri, fiind curtat de câteva echipe din județ și chiar din împrejurimi. Cu toate acestea, în momentul de față mă simt bine la StarPro Optimum Alba Iulia și îmi doresc să continui aici, să îmi fac treaba cât mai bine și să contribui la dezvoltarea copiilor și a clubului.
Vreau să continui să cresc alături de portarii mei, să le ofer tot ceea ce am acumulat din experiența mea de jucător și antrenor și să îi ajut să devină nu doar sportivi mai buni, ci și oameni mai puternici, mai disciplinați și mai încrezători.
„Fotbalul mi-a oferit bucurii, provocări, prietenii, momente de neuitat, dar și lecții dure. Mi-a luat o parte din cariera de jucător, însă mi-a oferit șansa de a descoperi o nouă menire: aceea de a forma portari și de a contribui la visurile unor copii.”
Astăzi nu mai sunt doar omul care apără poarta. Sunt omul care încearcă să formeze caractere, să transmită experiență și să îi învețe pe cei mici că succesul vine prin muncă, răbdare, disciplină și credință.
Iar pentru mine, fiecare portar care progresează, fiecare copil care zâmbește după un meci și fiecare victorie obținută împreună reprezintă o confirmare că sunt exact acolo unde trebuie să fiu.
Mergem înainte cu Dumnezeu, cu muncă și cu aceeași pasiune! Iar eu rămân aproape de teren și de <fiarele mele>!”!
Cam așa arată o lecție de viață predată de omul cu mănuși care în paralel își ajută tatăl în ceea ce privește viața fotbalistică a celor de la AFC Micești. Fie că vorbim despre echipa din Liga a 4-a, fie de cea din Liga a 5-a. Baftă în continuare! (Dan UDREA)